Rooney nu mai are nevoie de nicio prezentare. Copilul teribil al fotbalului englez are un palmares impresionant: titluri, cupe, un trofeu Uefa Champions League și nenumărate distincții individuale. În mod ironic, însă, cel mai bun sezon al său a coincis cu ascensiunea rivalilor din oraș.
Sezonul 2011-2012 începea promițător. Wayne revenea pe coperta Fifa, își făcea celebrul transplant de păr și câștiga primul trofeu – United a învins City cu 3-2 și a ridicat Community Shield, adică Supercupa Angliei, sau cum preferă mulți fani britanici să o numească, „a glorified friendly”.
În Premier League, totul a început bine: 20 de puncte din primele 8 meciuri, inclusiv un incredibil 8-2 împotriva lui Arsenal, partidă în care Rooney a reușit un hat-trick. Erau la doar 2 puncte distanță de City care a început ca din pușcă, 7 victorii în primele 8 meciuri. A urmat apoi derby-ul orașului Manchester. Suprasolicitați după duelul de foc cu Oțelul Galați din Champions League jucat cu câteva zile înainte, United a suferit cea mai mare înfrângere din istoria modernă într-un derby, chiar pe Old Trafford. A fost momentul care a schimbat totul. City a învins cu 6-1, meciul în care Mario Balotelli ne-a întrebat pe toți „Why always me?”. Atunci a început o cursă de urmărire care a durat până în martie 2012, deoarece City a avut un parcurs neașteptat de bun.
Rooney a fost și în acel sezon principala gură de foc a lui United, dar rolul său a fost mult mai complex. A fost și motorul echipei, conducătorul de joc, cel care se retrăgea la mijloc pentru a coordona atacurile. A jucat atacant central, al doilea vârf, mijlocaș ofensiv și chiar mijlocaș stânga. Per total, lotul echipei nu arăta rău. Totuși, cu un Giggs trecut de vârsta de pensionare, cu Scholes retras la începutul sezonului și revenit în lot în ianuarie, Berbatov aproape mereu accidentat și Nani, Chicharito și Welbeck cu fluctuații de formă, se poate spune că Rooney a tras echipa după el.
Ferguson își stia echipa. Ieșirile premature din cupele europene și din cele două cupe interne sugerau un lucru clar: totul era sacrificat pentru titlu. Revenirea lui United în campionat a avut loc treptat. Începând cu anul nou și până în aprilie au reușit 11 victorii în 12 meciuri, cu Rooney în mare formă (9 goluri și 3 assisturi). Rocada la vârf s-a făcut în martie, iar când mai erau 6 partide de jucat avansul față de City era de 8 puncte. Părea un nou titlu asigurat pentru diavoli. Dar au urmat câteva rezultate uluitoare. Mai întâi, o înfrângere acasă cu Wigan, echipă retrogradată la finalul sezonului. Apoi, meciul antologic care a însemnat încă un schimb de locuri în clasament între cele 2 concitadine: un 4-4 pe teren propriu cu Everton, meci în care United a condus cu 3-1 și 4-2.
Derby-ul cu City de pe Etihad a confirmat forma și superioritatea „cetățenilor”. A fost cel mai urmărit meci din istoria Premier League la acea vreme. Tensiunea putea fi tăiată cu cuțitul, dar meciul a fost relativ anost și s-a decis cu o lovitură de cap a căpitanului Kompany, omul care peste ani avea să îi fure titlul și lui Liverpool cu o bombă de la 35 de metri în partida decisivă cu Leicester. Victoria cu Swansea din penultimul meci a însemnat că United și City începeau ultima etapă cu același număr de puncte. Diavolii aveau însă un golaveraj net inferior (8 goluri diferență) și erau la mâna lui QPR, care venea pe Etihad cu speranța că va scăpa de retrogradare.
Rooney&co și-au făcut treaba – victorie scurtă cu 1-0 în fața unui Sunderland fără miză, gol Rooney. Ce s-a întâmplat însă pe Etihad a intrat în antologia fotbalului. După ce Zabaleta a deschis scorul târziu în prima repriză, QPR a întors incredibil imediat după pauză și a condus cu 2-1, deși Joey Barton a fost trimis la vestiare la 1-1. Când s-au anunțaț cele 5 minute de prelungire, City mai avea nevoie de 2 goluri – 2 goluri pentru primul titlu după 44 de ani. Džeko a reaprins speranța cu golul din minutul 92. QPR era deja salvată de la retrogradare datorită jocului rezultatelor, însă a continuat să se apere. Meciul lui United deja se terminase. Toți jucătorii așteptau pe teren vești de pe Etihad. La ultima fază Aguero a primit minge la 35 metri de poartă, i-a pasat la marginea careului lui Balotelli, care din cădere i-a întors-o. Argentinuanul l-a driblat pe Taiwo și a marcat un gol pentru eternitate. „AGUEROOOOO” tocmai îi suflase lui Rooney campionatul și probabil titlul de cel mai bun jucător, care a mers la Kompany.
Astfel, un sezon care putea să fie considerat apogeul carierei lui Wayne s-a încheiat cu o dureroasă înfrângere. Cele 27 de goluri și 6 assisturi nu au fost de ajuns să împiedice începutul unei perioade de dominare a lui City. Acel 6-1 avea să se dovedească mai important decât o simplă lezare a orgoliului. Puțini știu că dacă scorul ar fi fost 2-1 în acel meci, am fi asistat la un caz unic în istoria Premier League și a fotbalului modern. United și City ar fi avut același număr de victorii, egaluri, înfrângeri, goluri marcate, goluri primite și puncte. Această situație ar fi rezultat într-un meci de play-off între cele două, care ar fi decis campioana pe un teren neutru.
Au existat și controverse legate de acel meci. Imaginile cu Djibril Cisse care sărbătorea alături de Nasri pe teren, numărul ridicat de foști jucători de la City din lotul lui QPR (inclusiv eliminatul Joey Barton) sau prezența pe bancă a lui Mark Hughes care nu plecase de mult de la City sunt factori care i-ar face pe unii să ridice din sprâncene. Și prin unii, mă refer la Costin Ștucan. Chiar și așa, mulți sunt de acord că 2011-2012 a fost cel mai spectaculos sezon din istoria Premier League - unul în care Rooney a fost eroul tragic, liderul care a pierdut totul din cauza unor detalii. Dar ce frumos a pierdut!
Tricoul din acel sezon, poate cel mai frumos al lui United din acel deceniu, este disponibil pe retrotops.ro.